| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Laurenţiu BelizanLa solitudine savanţii au clonat urechea lui Van Gogh scannerul urmăreşte precis curbura lobilor inimii creierului soarele a devenit o lumină oarecare pe cer abia atingi vârful miilor de cuvinte skipper pe un velier în ape fără maree pe insulă din ramuri de sequoia cresc suflete fructe de aer vrăjit ieşind unele din altele atingând pământul zilele-piranha pătrund în vene aorte capilare distilate în penumbra crudă a vieţii altora simt ştiu că trupul tău este un gând al meu simplificat şi sunetele din jur se opresc în călcâiul lui Ahile mintea refuză vacanţe în Caraibe efluvii frumos mirositoare acolo delfinii se sinucid cu cinism de dragul artei pe nisipul alb şi cuvintele stau în teci ca ghearele unei leoaice cu pui pe muntele Athos se scoate izvod nou oare aş putea să te iubesc în două dimensiuni ca pe o icoană? şi dacă i-ar cădea o foiţă de aur ar putea deveni un corn al lui Noe gemând? vezi? dincolo de sticlă chirurgii operează nesfârşitul bâzâit al apelor şi mirosul de camfor ei sunt fii ai lui Noe odată ajunşi la ţărm vor despica lemnul în bandaje şi fâşii înălţând o casă în ea se vor adăposti cohortele de inocenţi gata să incendieze noul paradis scormonesc pixelii şi îţi găsesc o pleoapă intru în ea ca într-o mare agitată îmi şopteşti din spatele pupilei sunt aici! iată-mă! înaintez prin tine legat de catargul prezentului prin aorta pe care şi Columb ar fi ocolit-o inima ta pluteşte în derivă pe ea a mai rămas un chiparos ieşit din nisipul cald eşti o prinţesă în cămaşă de noapte captivă la ultimul etaj al dorului uneori lacrimile tale devin tridimensionale arahnofilie io irod păianjenul_de_iod mi-am scos pânzele la vânzare orice miriapod care posedă un vag simţ estetic este invitat să le admire şi le poate degusta pe cele care înfăţişează natură vie (muşte licurici gărgăriţe etc.) urzind mi-am încolăcit tentaculele precum coarnele unui actant cornicoid pictând mă simt un berbec mustind de sevă în zilele când crepusculul se zbate în plasa mea mă închipui bunul samaritean dus de valuri în aerul nubeloid purtat în timp ca într-o pubertate a simţurilor ţin între braţele-picioare un album cu poze vechi de gumed cu fiecare filă mă răscumpăr puţin stând crispat pe cornişa unui gând o să mă eliberez de trecut simplu o să-l leg de un zeppelin când se va ridica la cer va deveni o tablă a legilor sparte iar eu un ipotenuz izosfer o să mă descalţ de cele 99 de potcoave şi înălţându-mă pe o turlă a lui Gaudi voi face un ultim bunjee-jumping în pinacoteca goblenurilor mele desăvârşite de zbaterea voastră inutilă catedrală pe şine tot ce-mi amintesc este catedrala ce huruia pe şine scoţând fum din locomotivă ca dintr-o clopotniţă încinsă de rugăciuni şi se arunca în faţa ta karenină triumfătoare peronul în care străinul cu valiză de lemn zăcea ca într-un cocon mi-a spus că au trecut treizeci şi trei de ani şi călătorii încă povestesc despre umbrele ce se zvârcoleau printre macazuri când îmbrăţişările noastre se rostogoleau la picioarele Anei şi acum rămân acestea trei pendul în clopot am desluşit toate limbile căutându-te chemându-te iar dacă cerul şi-ar lipi urechea de mine tot n-ar auzi vibraţia absenţei plouă trupul de fier încins se crapă de ziuă întind trecătorilor bucăţi din el în fiecare o cheie se răsuceşte în gol |